28 ianuarie 2017

Început de an, la

   Începutul de an marchează și reluarea întâlnirilor denumite "Serile duhovnicești de la Catedrala Veche". Asociația "Calea Mântuirii" a inițiat în anul 2015 organizarea de conferințe religioase, periodice, pentru a veni în întâmpinarea dorinței credincioșilor de a cunoaște și aprofunda mai bine frumusețile credinței ortodoxe. Astfel, în 27 ianuarie, ultima zi de vineri din lună, în sala de cor a Parohiei Arad-Centru a avut loc cea de-a XIV-a ediție a din seria acestor conferințe.

   În prima parte a întâlnirii, părintele profesor Ioan Tulcan a vorbit credincioșilor prezenți despre importanța cinstirii icoanelor, pornind de la decizia Sfântului Sinod de a declara Anului omagial 2017 în Patriarhia Romană: cinstirea sfintelor icoane, a iconarilor și a pictorilor bisericești și Anul comemorativ-Patriarhul Justinian și apărătorii Ortodoxiei în anii comunismului. În a doua parte, a fost inițiat un dialog, părintele profesor oferind răspunsuri pentru numeroasele întrebări ale credincioșilor pe marginea temei prezentate și nu numai.

  În continuare, redăm considerațiile părintelui Ioan Tulcan despre tema acestei conferințe.

Importanța misionară a Anului omagial 2017 în Patriarhia Română: cinstirea sfintelor icoane, a iconarilor și a pictorilor bisericești și Anul comemorativ: Patriarhul Justinian și apărătorii Ortodoxiei în anii comunismului

  Importanța misionară a cinstirii sfintelor icoane

              1.Considerații generale.

   Începând cu anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a propus pentru întreaga Biserică, ca în fiecare an, întreg Trupul eclezial să reflecteze asupra unei teme teologice, de mare relevanță pentru viața creștină. Acest demers are o profundă semnificație teologică, pastorală, misionară, culturală și duhovnicească, deoarece atrage atenția, pe de o parte, asupra temelor teologico-bisericești deosebit de importante pentru viața creștină și a lumii, scoțându-le la suprafața actualității, iar, pe de altă parte, prin aceste teme generoase este pus în lumină tezaurul de credință și experiență al Bisericii, care s-a transmis din generație în generație, cu toată vigoarea și prospețimea lor. Fiecare din aceste teme aduce un spor de lumină pentru conștiința slujitorilor Bisericii și a fiecărui credincios în parte, care înseamnă o confirmare a credinței și a lucrării lor actuale, dar, totodată, și o încurajare în activitatea de mărturisire a credinței în vremea noastră.

   Anul 2008 a fost pus sub semnul Sfintei Scripturi și al Sfintei Liturghii. În anul următor am reflectat asupra temei: Anul omagial-comemorativ  – 2009 - al Sfântului Vasile Cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (+379) și al celorlalți Părinți Capadocieni în Patriarhia Română.

Anul 2010: Anul omagial al Crezului ortodox și al Autocefaliei românești.

Anul 2011: Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii.

Anul 2012: Anul omagial al Sfântului Maslu și al îngrijirii bolnavilor.

Anul 2013: Anul omagial al al Sfinților Împărați Constantin și Elena și Anul comemorativ „Dumitru Stăniloae” în Patriarhia Română.

Anul 2014: Anul omagial euharistic al Sfintei Spovedanii și al Sfintei Euharistii și Anul comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni.

Anul 2015: Anul omagial al misiunii parohiei și al mânăstirii azi și Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii.

Anul 2016: Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox și Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești.

Anul 2017: Anul omagial al cinstirii sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Patriarhul Justinian și apărătorii Ortodoxiei în anii comunismului.

Anul 2018: Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

   Varietatea acestor teme este impresionantă, dar, în același timp, ea răspunde unor nevoi concrete în viața Ortodoxiei românești, în special, și a Ortodoxiei sau a Creștinismului, în general. Toate aceste teme au o profundă semnificație misionară, ajutând Bisericii astăzi să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru realizarea unei misiuni rodnice, precum și pentru a ajunge prin lucrarea ei cât mai aproape de omul de astăzi, nu de puține ori înstrăinat, dezorientat, însingurat, suferind și amenințat cu pierderea rădăcinilor sale spirituale.

     2. Sfintele icoane și necesitatea lor din punct de vedere spiritual și  teologic-dogmatic.

   Pentru creștinul ortodox, familiarizat cât de puțin cu viața Bisericii și cu participarea la sfintele slujbe, nu este o noutate faptul, că strâns legate de slujbele Bisericii și îndeosebi de Sfânta Liturghie este prezența icoanelor. La început, ele apar celor mai puțin familiarizați cu prezența lor, ca fiind niște reprezentări ale unor realități religioase, ale unor persoane și evenimente, despre care relatează Sfânta Scriptură. Chiar dacă aceștia nu pot pătrunde la început în semnificația lor mai profundă, ei simt în preajma lor o anumită atmosferă specială, pe care nu o pot întâlni nicăieri altundeva, o anumită pace sufletească, un prilej de a intra în meditație, în interiorizare, reculegere și rugăciune. Aceasta este lumea icoanelor, care ne apropie de Dumnezeu, de Iisus Hristos, de Maica Domnului, de îngeri, de sfinți.

a. Prefigurări ale icoanelor în Vechiul Testament. Știm din lectura Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, că aici nu se menționează nicăieri despre icoane. În Testamentul Vechi întâlnim doar simboale, imagini sau prototipuri sacre: mielul pascal, toiagul lui Aron, cortul sfânt, sicriul legii ș. a. Deși în Vechiul Testament sunt admise asemenea simboale sacre, totuși, Cartea sfântă interzice cu desăvârșire chipurile materiale ale divinității sau idolii (cf. Ieșire 21, 4; Deuteronom 5, 18-19). Având în vedere acest lucru, ne putem întreba: care este distincția esențială între aceste simboale sacre menționate și idolii ? Purcezând la o cât de sumară lectură a textului Scripturii, reținem faptul, că simbolul sacru este un semn material al prezenței lui Dumnezeu în el, un obiect în care Dumnezeu și-a arătat puterea Sa și continuă să și-o arate și pe mai departe. Acest lucru este posibil, deoarece Dumnezeu este prezent în mod general, în toate lucrurile Sale, în calitate de Creator al lor, dar, trebui afirmat faptul, că în unele lucruri create de El, Acesta lucrează într-un mod deosebit de accentuat și de clar. Această precizare necesară între lucrarea lui Dumnezeu, în general, asupra naturii create de El și prezența Lui specială în anumite lucruri create, alese de El, are o mare importanță teologică, căci, prin aceasta se evidențiază faptul, că Dumnezeu nu Se confundă cu creația Sa, ci că El este distinct de lumea pe care a creat-o și mai presus de ea. Închinătorii la idoli nu mai făceau această distinție necesară între Dumnezeu și creația Lui, sau între El și anumite lucruri create de El, pe care le divinizau, confundând pe Dumnezeu Creatorul cu lucrurile făcute de El.

    Idolii nu sunt nimic altceva decât obiecte din natură sau lucruri confecționate de om, care înlocuiau pe Dumnezeul Cel viu cu ele. Poporul ales, pe temeiul Revelației supranaturale avea capacitatea de a distinge pe Dumnezeu, dincolo de lucrurile Sale și chiar dincolo de obiectele sacre, pe care le-a recomandat spre cinstire poporului Său. Numai astfel putem înțelege de ce Vechiul Testament a interzis idolul, dar, în același timp, a recomandat ca oamenii să vadă slava lui Dumnezeu în toate, și, mai ales, să o vadă în lucrurile alese de Dumnezeu, pentru a se arăta prin ele lucrarea și prezența Lui, obiecte folosite în cultul Vechiului Testament.  

b. Temeiurile teologice ale icoanei. Cunoaștem din Vechiul Testament, că slava lui Dumnezeu s-a arătat nu numai în obiectele sfinte alese de El pentru a fi prezent în mijlocul poporului Său, ci slava Lui a strălucit și pe „fața lui Moise”, când acesta a urcat pe Muntele Sinai pentru a primi Tablele Legii. „S-a suit deci Moise și Iosua pe munte și un nor a acoperit muntele. Slava Domnului s-a pogorât pe muntele Sinai  și l-a acoperit norul șase zile, iar în ziua a șaptea a strigat Domnul pe Moise din mijlocul norului. Chipul slavei Domnului de pe vârful muntelui era în ochii fiilor lui Israel, ca un foc mistuitor. Și s-a suit Moise pe munte și a intrat în mijlocul norului; și a stat Moise pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți”(Ieșire 24, 15-18). Moise n-a putut vedea „fața” lui Dumnezeu, ci numai slava Lui. Dar, Dumnezeu i-a învrednicit pe oameni să vadă nu numai slava Sa, ci și „Fața Sa”, prin faptul că a luat chipul omenesc, prin Întrupare. Fața umană, în general, are o importanță colosală în comunicarea omului cu cei din jurul lui. Fața umană reprezintă mărturia faptului, că omul este făcut pentru a intra în relație cu cei din jurul lui, și, numai astfel, el se realizează ca persoană, întrucât intră în comuniune cu alte persoane. Fața umană arată că omul nu este numai pentru sine și nu este destinat a trăi în izolare, ci el este pentru alții și pentru a se împlini în comuniune. Aceasta, pentru că omul este „chipul” slavei lui Dumnezeu, Cel aflat în comuniune veșnică cu Tatăl și cu Duhul. Aici putem vedea ce importanță are fața lui Hristos, pe care a asumat-o prin Întrupare. „Această față a Lui este ea însăși plenitudinea inepuizabilă și vie a cuvintelor Lui. Ele sunt raze ce pornesc din viața adâncă, infinită, exprimată prin fața Lui, din iubirea Lui, pe care o exprimă fața mai plenar decât cuvintele, întrucât ea este expresia subsistentă, ipostatică a iubirii Lui, care vrea să se comunince. De aceea, El vrea ca fața Lui pe care a asumat-o să continue a fi cu noi prin icoană și după înălțarea Lui la cer, vrea ca fața Lui însăși să ne vorbească despre El;  sau prin icoană vorbește El Însuși mai plenar, mai viu decât prin cuvintele dezlegate de El.”[1]

     c. Legătura dintre Persoana lui Hristos și chipul Său din icoană. O precizare deosebit de importantă cu privire la legătura dintre Persoana vie, adevărată a lui Hristos și icoana Lui ne-o oferă sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea din anul 787, când zice: „Închinarea acordată icoanei „trece” sau „urcă” la persoana reprezentată în icoană. ”Căci există „o legătură ontologică între o reprezentare și realitatea reprezentată, asemănarea aceleia ce există între ceea ce se spune sau s-a spus prin cuvânt și între conținutul sau chiar persoana celui ce rostește sau a rostit cuvântul, ba mai mult, între acela și între cel ce aude sau a auzit cuvântul. Dacă prin cuvântul lui Hristos  sau despre Hristos, rostit acum două mii de ani, dar, repetat acum din nou la urechile mele se stabilește o legătură între mine și Hristos, cum nu s-ar stabili o legătură între mine și Hristos și prin icoana Lui, care este un cuvânt plasticizat ce cuprinde întreaga Lui Persoană ?”[2] Această legătură dintre Persoana lui Hristos și icoana Lui poate fi înțeleasă și dacă ne gândim la legătura existentă între persoana și cuvântul pe care aceasta îl rostește. Cuvântul până nu este rostit nu poate fi sesizat ca fiind deosebit de persoana care îl rostește. După ce este rostit se poate sesiza faptul, că el este deosebit de persoana care l-a rostit. Cu toate acestea, el nu poate fi explicat și înțeles până la capăt, fără persoana care l-a rostit.

   3. Funcțiile icoanelor în Biserică.

a. funcția latreutică

b. funcția didactică,

c. funcția harismatică

d. funcția estetică

 

[1] D. Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova 1986, p. 60.

[2] Ibidem, p. 62.

Galerie foto