| 13 mai 2018

Trei decenii de slujire la altarul Catedralei Vechi

În Duminica a șasea după Paști la Catedrala Veche din Arad preoții și credincioșii parohiei l-au sărbătorit pe Părintele prof. dr. Ioan Tulcan, care a împlinit 30 de ani de slijire preoțească.

În cele ce urmează redăm interviul care i-a fost luat Părintelui Ioan Tulcan cu această ocazie. 

Părinte Profesor Ioan Tulcan, se împlinesc în aceste zile 30 de ani de când ați fost hirotonit preot și instalat în această calitate la Catedrala din Arad, Parohia Arad-Centru. Cu ce simțământ întâmpinați acest moment aniversar și ce amintiri ne puteți împărtăși legate de acest prilej?

În primul rând, doresc să menționez, că întâmpin acest moment aniversar cu un simțământ al bucuriei, al mulțumirii și recunoștinței. Este vorba de simțământul bucuriei pe care îl simt pentru ajutorul primit de la Dumnezeu și pentru toate darurile Lui. Al mulțumirii și recunoștinței față de Dumnezeu, Care m-a învrednicit de această slujire și pentru toată călăuzirea de până acum; de mulțumire și recunoștință față de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Dr. Timotei Seviciu, care a avut încredere și m-a numit în această slujire și m-a hirotonit întru diacon și preot; dar, aceste simțăminte le nutresc și față de credincioși, care în tot acest timp m-au însoțit cu rugăciunile, sprijinul și încurajările lor, mai ales, în clipele mai grele ale slujirii mele, precum și în momentele frumoase. De asemenea, nutresc simțăminte de bucurie și comuniune întru slujirea acestei parohii, cu toți părinții slujitori de astăzi, ai acestei parohii, preoți și diaconi. 

Momentul de început al slujirii mele preoțești la Catedrala Veche (Parohia ortodoxă română Arad-Centru) este încă viu în memoria mea. A fost un început, care m-a marcat în mod cu totul deosebit. Pentru a răspunde la această întrebare, se cuvine a fi menționat contextul venirii mele la această slujire. Era anul 1988, când după un an de zile de activitate a mea în arhiva Episcopiei Aradului de atunci, acum devenită Arhiepiscopie, după ce mă întorsesem de la studii efectuate la Sibiu, București și Germania Federală (la Erlangen și Heidelberg), Întâistătătorul Arhiepiscopiei Aradului, Preasfințitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, m-a numit în slujirea de preot la parohia Arad-Centru. În urma unei audiențe solicitate la Înaltpreasfinția Sa, în care, printre altele, m-a întrebat, ce am de gând să fac în viitorul apropiat, i-am exprimat dorința de a activa în învățământul teologic superior de la Sibiu. În acel moment, Înaltpreasfințitul a avut o intervenție, care m-a urmărit până astăzi și la care reflectez mereu: „De ce vrei să mergi la Sibiu ?; eu am la Arad o catedră, cu nimic mai prejos decât cea de la Sibiu; mai gândește-te.” În urma acestei audiențe lămuritoare, m-am decis, în final, pentru ceea ce îmi propunea Înaltpreasfinția Sa. Astfel, în ziua de sâmbătă, 14 mai 1988, m-a hirotonit întru diacon, iar, duminică, 15 mai 1988, întru preot, la Catedrala Veche din Arad, zi în care am și fost instalat, în prezența Înaltpreasfinției Sale, de către protopopul de atunci al Aradului, părintele Traian Gavrilă.

În al doilea rând, am venit la această parohie ca preot slujitor cu o deosebită admirație față de părinții slujitori, care se aflau atunci în cadrul parohiei Arad-Centru și care mi-au premers întru slujire, iar, unii dintre ei, mi-au fost o vreme și colegi, pentru tot ceea ce au realizat ei pe tărâm pastoral-misionar până atunci. Conștiinciozitatea, râvna și dăruirea lor întru slujirea Bisericii le-am remarcat cu o deosebită bucurie.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră începutul slujirii preoțești la Catedrala  Aradului?

Slujirea mea preoțească la Catedrala veche a Aradului am simțit-o de la început, ca pe o mare onoare, aleasă bucurie și vie responsabilitate. Am simțit-o ca pe o mare onoare, deoarece această venerabilă biserică a fost, și îmi place să cred, că a rămas, cea mai importantă și semnificativă parohie în cadrul Arhiepiscopiei arădene.  În al doilea rând, slujirea ei a fost ilustrată de vrednici preoți, care au mărturisit valorile credinței ortodoxe nu numai în vremuri liniștite, ci și în vremuri tulburi, astfel, încât i-am simțit pe aceștia, într-un fel, împreună lucrători cu noi cei de astăzi, în lucrarea misionară a Bisericii.

Am perceput slujirea preoțească la parohia Arad-Centru, ca pe o aleasă bucurie. Este bucuria pe care ți-o oferă slujirea într-o continuitate atât de luminoasă și rodnică, având credincioși atât de dedicați credinței și Bisericii, și împreună cu care simțim la fiecare Sfântă Liturghie un adevărat eveniment duhovnicesc.

În fine, responsabilitatea vie, este simțământul care m-a însoțit permanent în toți acești ani: față de înaintași, față de cei prezenți și față de viitorul Bisericii, în contextul provocării crescânde a fenomenului secularizării, a acaparării interesului omului de astăzi față de aspectul material și trecător al vieții.

Părinte Profesor Ioan Tulcan, ați dorit dintru început să fiți preot sau au existat și alte opțiuni pentru dumneavoastră ?

Trebuie să mărturisesc, că încă din clasele a VII-a, a VIII-a, mi s-a conturat tot mai clar dorința de a studia Teologia, de a deveni preot. Această dorință a mea s-a intersectat la un moment dat, cu intenția unui profesor al meu, de la școala generală, de a mă abate de la acest drum. Au fost vizitați în acest sens părinții mei, cărora li s-a atras atenția, că voi merge pe un drum fără perspective, întrucât Biserica nu va avea nici un viitor, iar, pentru mine, ar fi păcat să mă încadrez pe acest drum. Era afirmația acestui profesor, făcută în contextul stăpânirii regimului comunist în România, când Bisericii i se prognozau perspective sumbre, de dispariție a ei de pe scena istoriei. 

Evident, că aceste precizări ale profesorului meu nu m-au impresionat, iar eu mi-am continuat drumul pe care am considerat, că trebuie să merg.

Ați avut un model de preot care v-a inspirat în mod deosebit, atât ca slujitor al altarului cât și ca profesor?

Desigur, ca orice tânăr, eram deosebit de atent la tot ce se petrecea în viața parohiei, în cadrul căreia m-am născut (parohia Macea, jud. Arad). Mi-a atras plăcut atenția, slujirea bisericească a celor doi preoți din comună: părintele Gheorghe Curtuț și, îndeosebi, părintele Terentie Mihiț. Acesta din urmă m-a și pregătit, prin meditații, la Catehism și limba franceză, pentru a putea intra la Seminarul Teologic din Caransebeș. Mai mult decât atât, acesta mi-a vorbit în termeni elogioși despre frumusețea Teologiei și a Preoției, subliniind de mai multe ori, că Aradul bisericesc a strălucit prin teologii și preoții ei, menționând cu nedisimulată admirație pe părintele profesor Petru Deheleanu și chiar cu entuziasm, vorbindu-mi despre părintele profesor Ilarion V. Felea. Erau evidențiate de către părintele Mihiț câteva trăsături de caracter ale acestor teologi amintiți: solida lor pregătire teologică și culturală, conștiinciozitatea și râvna lor didactică și pastorală, caracterul, modestia și curajul lor etc. Toate acestea, le-am reținut în mintea mea, și, poate, fără să vreau, îi analizam pe profesorii mei din școlile teologice unde am învățat, după „grila” schițată de unul din ucenicii acestor profesori (preotul Mihiț).   

Care ar fi cele mai importante împliniri, de-a lungul acestor ani, și cum le priviți acum?

Cele mai importante împliniri, pe care le consider a fi relevante în această perioadă de timp, pot fi amintite următoarele: în primul rând, legarea mai strânsă a Teologiei de viața liturgică, pastorală și misionară a Bisericii. Adică, faptul de a fi cadru didactic la Teologia arădeană și activitatea pastoral-misionară, au făcut ca cele două domenii de activitate să se potențeze reciproc. Acest lucru are implicații importante în viața credincioșilor.

 În al doilea rând, înființarea Asociației parohiale „Calea Mântuirii”, în anul 2008, cu diferitele ei activități, a însemnat un salt calitativ semnificativ, în ceea ce privește lucrarea pastoral-misionară și atragerea copiilor, a tinerilor și a credincioșilor la viața Bisericii. Prin intermediul acestei Asociații, a luat ființă „Școala duminicală”, la care participă mai mulți copii în fiecare duminică și la marile sărbători, care, se împărtășesc cu Sfintele Taine. Îmi amintesc, că până în acel an, la Sfânta Liturghie participau 3-4 copii, în fiecare duminică; o situație, care pe mine personal m-a îngrijorat foarte mult. Și în acest context, la inițiativa unor credincioși mai râvnitori, familii tinere, au propus să pornim la drum și cu această Asociație. Astfel, astăzi avem în duminici și la marile sărbători un număr de copii între 50 și peste 100, care se împărtășesc cu Domnul euharistic.

Activitatea filantropică de Crăciun și Sfintele Paști, prin intermediul Asociației,  pentru oamenii nevoiași ai parohiei, constituie o picătură de solidaritate și de mângâiere pe care  o revărsăm față de aceștia.

Difuzarea către credincioși a câte 100 de exemplare  din publicația săptămânală „Calea Mântuirii” a Facultății de teologie din Arad, în fiecare duminică, vine să completeze educația creștină și dragostea față de Biserică a credincioșilor noștri.

Și, în fine, inițierea unor „convorbiri duhovnicești” cu credincioșii, la nivel personal sau în grupuri mai mici, pe care le-am considerat a fi o necesitate a timpurilor pe care le trăim.

Toate aceste activități sunt doar câteva din ceea ce cred, că se cuvine a fi  dezvoltate în plan pastoral-misionar cu credincioșii noștri.  

Care sunt bucuriile și satisfacțiile pe care vi le-a prilejuit activitatea liturgică și pastorală pe care ați desfășurat-o?

Activitatea liturgică și pastorală a unui preot, oferă acestuia bucurii și satisfacții duhovnicești negrăite, așa cum ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur: în calitate de preoți, avem slujire cerească, dumnezeiască.  Am mai afirmat-o și cu alte prilejuri: noi slujitorii de la Catedrala Veche, împreună cu credincioșii care frecventează sfintele slujbe de aici, suntem privilegiați din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că suntem învredniciți să ne rugăm și să slujim într-o biserică ca aceasta, în care se simte duhul înaintașilor: ierarhi, preoți, ieromonahi, diaconi, care au slujit la acest sfânt altar și credincioși vrednici, care l-au cinstit prin prezența, rugăciunile și credința lor. În al doilea rând, sfintele slujbe de aici  sunt împodobite de cele două coruri ale Catedralei vechi: corul „Armonia”, care va serba la anul, 2019, centenarul existenței sale (1919-2019), dirijat de maestrul Ovidiu Boar (din 1997) și corul tinerilor teologi, dirijat de domnul conf. univ. dr. Mircea Buta, încă de la începutul existenței sale, începutul anilor 90. În al treilea rând, avem parte aici de credincioși buni și râvnitori, dornici să cunoască tainele lui Dumnezeu, ale credinței în El, care ne însoțesc în rugăciune și ne stimulează în slujirea noastră liturgică, pastorală, predicatorială și misionară.

Ce a însemnat și ce însemnă pentru dumneavoastră familia preotului în slujirea sa preoțească?

Familia preotului are un rol semnificativ în activitatea preotului, pe care, uneori, nu reușim să-l deslușim așa cum se cuvine. Credincioșii simt, dacă și familia preotului rezonează cu ceea ce face preotul în slujirea sa. Dacă acest lucru se întâmplă, atunci activitatea lui pastorală are consecințe benefice pentru parohie, iar, dacă acest lucru lipsește, atunci se poate vorbi de unele carențe pastoral-misionare. Familia preotului trebuie să fie model de integrare liturgică, prin participarea la sfintele slujbe și prin educația aleasă, creștină, a copiilor, așa cum ne povățuiește Sf. Apostol Pavel, ca preotul „să aibă copii ascultători, cu toată bunăcuviința” (vezi: I Timotei 3, 4, u.).

Părinte Profesor, ce deosebiri sau asemănări ar fi între primii ani de preoție față de ultimii ani?

În primii ani de slujire preoțească la această biserică, am constatat anumite aspecte, care mi-au rămas vii în memorie. Comunitatea bisericească de la Catedrala Veche era în acei ani de început a slujirii mele ca preot, începând cu anul 1988, mult mai îmbătrânită, decât cea de astăzi, iar, absența copiilor era evidentă. Un anumit anonimat se putea sesiza în rândurile credincioșilor. Calitatea artistică a corurilor era și ea mai modestă. Iar, activitățile pe care le-am menționat mai sus, nici ele nu existau. Astăzi, însă, se poate constata o oarecare întinerire a celor care participă la sfintele slujbe, precum și prezența numeroasă a copiilor. La nivelul credincioșilor nu se poate sesiza nici astăzi un salt numeric evident al acestora la Sfânta Liturghie. Aici, mai este încă mult de lucrat. Calitatea artistică a celor două coruri este la un nivel care ne produce multă bucurie duhovnicească.

Acum, la ceas aniversar, ce gânduri îndreptați către comunitatea parohială pe care o păstoriți de trei decenii?

Gândul meu se îndreaptă către credincioșii Catedralei Vechi cu aceeași atenție și dragoste frățească și părintească, îndemnându-i să rămână statornici în credință, nădejde și dragoste, iubitori de Dumnezeu și de Biserică, în acești ani turbulenți din punct de vedere social, spiritual și economic, și să-și întărească sufletul lor în fața fenomenelor secularizante contemporane, care încearcă să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, de Biserică și de propriul sens profund al vieții lui.

Părinte Profesor Ioan Tulcan, vă mulțumim pentru interviul acordat și vă dorim multă sănătate și mult spor în lucrarea preoțească pe care o desfășurați. La mulți ani!

 

(Interviu realizat de Sorin Gheorghe Săplăcan )

Galerie foto