25 decembrie 2016

Nașterea Domnului – mărturie a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de lume

      Din nou, omenirea întreagă se apropie de marile evenimente ale mântuirii, ce sunt exprimate de sărbătoarea Crăciunului, a Anului Nou și a Botezului Domnului în Iordan. Poate, unii se întreabă: cum este întreaga omenire părtașă la aceste momente sfinte, câtă vreme nu întreaga omenire a primit marea taină a Betleemului? Nu toți oamenii, în mod conștient și personal,  au primit darul mântuirii lui Iisus Hristos. Cu toate acestea, prin ceea ce s-a petrecut în Betleem la „plinirea vremii” (cf. Galateni 4, 4) are de a face cu toți oamenii, cu lumea în ansamblul ei.

      Cum se explică această afirmație ? Cum are o legătură directă Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu fiecare om în parte? Cum Pruncul Iisus din Betleem se referă direct la toți oamenii și la întreaga făptură?  Acestea sunt întrebările fundamentale, care ne sunt prilejuite de sărbătoarea Crăciunului sau a Nașterii Domnului și la care sunt invitați să mediteze toți oamenii.

     Nu am putea înțelege pe deplin sensul evenimentului din Betleem, dacă nu l-am privi pe acesta în legătură cu istoria omenirii, cu evoluția ei în timp și cu exigența primă a omului, pe care a primit-o de la începutul existenței sale, aceea, de a fi permanent în legătură de ascultare și iubire cu Izvorul vieții sale – Dumnezeu.

     Nașterea Pruncului Iisus trebuie să o punem în legătură cu începuturile existenței omului pe pământ, cu menirea lui, de a fi în ascultare și iubire față de Dumnezeu, pentru a-și atinge scopul existenței sale: asemănarea cu Dumnezeu. Eșecul existențial al omului, reprezentat de căderea acestuia în păcat, a făcut ca Dumnezeu Cel iubitor de oameni să nu se îndepărteze de omul,  care a căzut de la fața Sa, ci să rămână în continuare în legătură cu el, să-l mustre, să-l călăuzească și să-l ajute în continuare, pentru ca creația Sa cea mai iubită – omul – să nu se piardă cu totul. Și, odată cu omul, întreaga creație să redevină ceea ce ar fi trebuit, dacă omul nu ar fi păcătuit, darul lui Dumnezeu pentru om, prin care omul să se apropie de Dumnezeu, să-L cunoască și să-L iubească și prin intermediul darului creației făcut omului.

     În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales diferite mijloace, pentru a-și arăta în continuare iubirea Sa față de lume și de oameni, pronia Sa, arătând și prin aceasta, că El rămâne credincios și drept față de creația Sa. Sfânta Scriptură ne arată variatele forme ale purtării de grijă a lui Dumnezeu față de om, urmărind scopul final cu privire la el: readucerea acestuia la ascultare și iubire față de Creatorul său, eliberându-l de consecințele păcatului primordial săvârșit de primii oameni. În acest sens, Sf. Ioan Damaschin are cuvinte memorabile cu privire la om și la purtarea Lui de grijă față de om: „ Dumnezeu nu l-a trecut cu vederea (pe om n. n.), ci mai întâi l-a povățuit în multe chipuri, chemându-l să se pocăiască prin suspin și cutremur, prin potopul cu apă, prin distrugerea întregului neam omenesc aproape (Facere 6, 13), prin amestecul și împărțirea limbilor (Facere 11, 7), prin supravegherea îngerilor (Facere 18, 1-33), prin incendierea orașelor (Facere 19, 24-25), prin aparițiile dumnezeiești, prin războaie,  prin biruințe, prin înfrângeri, prin semne și minuni, prin diferite puteri, prin lege, prin profeți. Prin toate acestea, se căuta să se distrugă păcatul, care se răspândise în multe feluri, care subjugase pe om...și să readucă pe om la o viață fericită”( Dogmatica, Editura Scripta, București 1993, p. 95). Pronia lui Dumnezeu față de om nu este numai una de bucurie și de fericire, ci ea este adeseori aspră, dureroasă, dar, și plină de speranță pentru omul călăuzit de Dumnezeu.

     Dar, Dumnezeu nu S-a mărginit doar la aceste forme ale proniei Sale, ci acestea au fost depășite prin altele, care de care mai impresionante, pentru ca, în final, să se arate iubirea și atotputernicia Sa. Întrucât prin păcat moartea a pus stăpânire asupra omului, Dumnezeu a hotărât, ca să trimită în lume, pentru biruința morții pe Cel, Care este fără de păcat, pentru ca în felul acesta moartea să fie biruită.  „În sfârșit, Dumnezeu arată noianul cel mare al dragostei de oameni,  pe care o are pentru om. Căci Însuși Creatorul și  Domnul primește să lupte pentru creatura Lui și Se face Învățător cu fapta. Și pentru că dușmanul amăgește pe om cu nădejdea Dumnezeirii, acum este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat cu haina trupului și arată în același timp bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și puterea lui Dumnezeu.  Bunătatea, pentru că n-a trecut cu vederea slăbiciunea făpturii, ci s-a îndurat de cel căzut și i-a întins mâna. Dreptatea, pentru că omul fiind biruit, nu îngăduie ca altcineva decât omul să învingă pe tiran și nici nu răpește cu forța pe om de la moarte, ci pe acela pe care altădată moartea îl subjugase prin păcat, pe acesta, pe cel bun și drept l-a făcut iarăși biruitor și a mântuit pe cel asemenea, prin Unul asemenea, lucru ce părea cu neputință. Înțelepciunea, pentru că a găsit dezlegarea cea mai potrivită a acestui lucru imposibil.  Căci prin bunăvoința lui Dumnezeu și a Tatălui, Fiul Cel Unul născut și Cuvântul lui Dumnezeu...Se pogoară aplecând cerurile, adică smerind, fără să smerească înălțimea Lui cea nesmerită, Se pogoară spre robii Săi printr-o pogorâre inexprimabilă și incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea... și fiind Dumnezeu desăvârșit, Se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate dintre toate noutățile, singurul nou sub soare (cf. Ecleziast 1, 9-10)”, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”(Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 96).  

    Iată, ce taină mare are loc în Betleem, și la care taină omenirea este mereu invitată să participe. Viziunea  referitoare la pronia lui Dumnezeu față de om, ce a culminat în taina Betleemului reprezintă pentru întreaga omenire un semn al bucuriei și al speranței. Oricât ar coborî omul de jos pe scara (ne) umanizării sale, el nu este niciodată pierdut, ci se află mereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De aceea, este important, ca omenirea de astăzi să fie invitată să descifreze, cu claritate, semnele vremii, care sunt, totodată, mărturii ale proniei dumnezeiești. Dar, mai ales, să nu ignore nici o clipă taina și darul Betleemului.

 

                                                                                                                         Pr. Ioan TULCAN