| 24 decembrie 2017

Nașterea Domnului – izvor de bucurie și de speranță

După o perioadă de 40 de zile de rugăciune mai intensă, post, spovedanie, împărtășire și săvârșirea faptelor de bune din dragoste față de Dumnezeu și de oameni, creștinii se simt din nou atrași spre peștera Betleemului, pentru a se închina Pruncului Iisus. Bogăția acestui praznic invită umanitatea întreagă să se apropie cât mai mult cu mintea și cu inima spre locul unde S-a născut Cuvântul Cel veșnic al Tatălui – Betleemul Iudeii. Această sărbătoare este asemenea unei „mese” foarte bogate, care cheamă în mod insistent lumea întreagă să se apropie de ea, să „guste” din frumusețile și bogățiile acestui eveniment binecuvântat.

La această „masă” a praznicului omenirea întreagă este așteptată să manifeste interes, îndrăzneală și curaj, pentru a primi câte ceva din aceste daruri. Dintre multele daruri ale Nașterii Mântuitorului putem reține, cu acest prilej, darul bucuriei și al speranței. Aceste daruri sunt în corespondență cu setea pe care o resimte omul contemporan, de a se putea bucura și spera, într-o lume, care multora dintre oameni, li se pare a fi, mai degrabă a lipsei de bucurie și, mai ales, o lume a tristeții și a disperării. De unde vine această inversare de situație: aspirația firească a omului spre bucurie și speranță, pe de o parte, și situația concretă a omului, care este lipsit de toate acestea? Este o întrebare, pe care ar trebui să și-o pună fiecare om, mai ales, în clipele de reculegere, de odihnă și de meditație, pe care le ocazionează sărbătoarea Nașterii Domnului.

Omenirea este lipsită, într-o bună măsură de darul bucuriei și al speranței, pentru că s-a deconectat de la Izvorul acestor daruri atât de necesare pentru viața și propășirea omului pe pământ. Iar, acest Izvor nu este o realitate abstractă, ci una concretă, personală, ce a luat chip omenesc în Persoana lui Iisus Hristos „la plinirea vremii” (cf. Galateni 4, 4). Această „plinire a vremii” o celebrăm în fiecare an, când, la această sărbătoare auzim: „Astăzi Hristos în Betleem Se naște”.

De ce putem vorbi la praznicul Crăciunului despre un Izvor viu al bucuriei și al speranței?

1. În primul rând, Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei și a speranței, pentru că la acest eveniment retrăim marea taină a iubirii lui Dumnezeu față de întreaga creație, și, mai ales, față de omul cel creat „după chipul” lui Dumnezeu și chemat la „asemănare” cu El. De la Nașterea lui Iisus Hristos omenirea nu se mai poate plânge, că îi lipsește acest Izvor permanent al iubirii. Este important, ca omul concret să se deschidă în fața acestui Izvor, pentru a simți și a primi, prin iubirea nemărginită a lui Dumnezeu arătată în peștera Betleemului, adevărata bucurie și speranță.

2. Această sărbătoare unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu oamenii, și pe aceștia și cu îngerii, așa cum ne prezintă Sfintele Evanghelii evenimentul Nașterii Mântuitorului (cf. Luca 2, 9-11). Prin acest fapt, întreaga umanitate primește o verticalitate a existenței ei, fiind susținută de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om,  pentru ca pe om să-l ridice la comuniunea vie cu Dumnezeu. Niciodată umanitatea nu va mai putea fi abătută de la menirea ei, de a se pune în legătură cu Dumnezeu și de a primi de la El darurile bucuriei și al speranței. Cu alte cuvinte, prin sărbătoarea Nașterii Domnului, se realizează o comuniune deplină a cerului cu pământul, adică a lui Dumnezeu cu oamenii și cu îngerii, precum și a oamenilor între ei.  

3. Această sărbătoare este una a bucuriei și a speranței, pentru că prin Pruncul Iisus născut în Betleem oamenii au dobândit darul înfierii, prin asumarea umanității noastre de către Fiul Tatălui. Acest fapt îl subliniază Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Iar, când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim moștenirea de fii” (Galateni 4, 4). Deci, toți oamenii au primit o nouă calitate, aceea de a fi făcuți prin Fiul lui Dumnezeu, fii ai Lui, iar oamenii au devenit prin aceasta frați între ei, iubiți de Același Tată ceresc și având Același Frate prin umanitatea Lui, adică pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.

4. Praznicul acesta este unul care biruie singurătatea omului, pentru că prin Nașterea Pruncului Iisus, Dumnezeu este cu noi – Emanuel – așa cum Îl numește Evanghelia. Nimeni dintre oameni nu mai trebuie să se simtă singur, abandonat și cu o viață lipsită de sens. Dimpotrivă, prin realitatea Betleemului omenirea întreagă este susținută și călăuzită de duhul frățietății, inspirat de faptul că „Dumnezeu este cu noi”. De aceea, acest duh al frățietății trebuie să fie cultivat de către toți cei care se bucură de acest praznic, iar, aceștia, să împărtășească și altora acest duh, prin rugăciune și solidaritate, prin împăcare și încurajarea semenilor, prin vizitarea și ajutorarea lor, prin biruirea egoismului propriu. În felul acesta, Crăciunul își revarsă în mod concret bogăția darurilor sale, peste o lume însingurată, cu oameni trăind în izolare, nepăsare și învrăjbire, aflați în suferință fizică și morală, pentru ca aceștia să poată să fie vindecați, întăriți și luminați, prin bucuria și speranța, care se revarsă asupra lumii, prin Nașterea ca Om a Cuvântului Celui veșnic al Tatălui.

 Pr. Ioan TULCAN