Duminică | 1 aprilie 2018

Intrarea Domnului în Ierusalim – bucurie și speranță

    Viața și activitatea pământească a mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost una care a avut consecințe directe asupra întregii umanități, dar, totodată, ea a însemnat și o reconfigurare a aspirațiilor omului spre o lume ce nu mai trebuia să cunoască răul, păcatul și moartea. Iisus Hristos a introdus în circuitul vieții omului un nou standard de existență, imprimat de adierile veșniciei. Mai presus de toate, însă, Mântuitorul a venit în lume, ca să facă cunoscută oamenilor voia cea sfântă a lui Dumnezeu. De aceea, avea El să mărturisească de mai multe ori, că a venit în lume, ca să împlinească voia Tatălui. Isus Hristos a mărturisit, că El urmează întru toate voia Tatălui. „...Că nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis”(Ioan 5, 30).

     Intrând Domnul în Ierusalim, a declanșat explozia unei mari bucurii pe care o simțeau mulți oameni, tinerii și copiii, care L-au întâmpinat cu multă exuberanță, iubire și speranță. L-au întâmpinat cu ramuri de finic, cu exclamații de „Osana!”, precum și cu așternerea hainelor mulțimii înainte Marelui Oaspete, Care a intrat în Ierusalim.   

     Pentru a înțelege mai bine semnificația de bucurie și speranță a acestui praznic atât de important, este folositor să rememorăm contextul în care are lor acest eveniment semnificativ al istoriei mântuirii neamului omenesc.  Era în preajma serbării Paștelui iudaic. La Ierusalim au venit foarte mulți iudei din diaspora pentru a sărbători Paștile lor. De la Ierusalim, aceștia au mers în Betania, pentru a-l vedea pe Lazăr, cel care fusese înviat de Iisus Hristos și care acum era viu. Toți au fost cuprinși de sentimente contradictorii, datorate acestui fapt al învierii lui Lazăr. Mulți dintre iudeii obișnuiți erau cutremurați și bucuroși de faptul, că un semen al lor fusese rechemat la viață prin înviere de Iisus Hristos, privind cu admirație lucrarea Mântuitorului, prin care a biruit moartea. Alții, însă, dintre iudei, în frunte cu fariseii și cărturarii, Îl urau și Îl invidiau pe Iisus pentru că vedeau în El, pe Cineva, care le-ar contrazice credința și viziunea lor asupra universului religios propriu. Evanghelia ne relatează, că în aceste momente de euforie a mulțimii entuziaste din cauza învierii lui Lazăr, fariseii și cărturarii au pus la cale moartea lui Iisus Hristos și a lui Lazăr cel înviat. Acesta din urmă era pentru iudeii acestei categorii mărturia indubitabilă a faptului, că Lazăr a fost mort și a fost înviat, deci, reieșea cu putere și fără putință de tăgadă, puterea dumnezeiască a lui Iisus Hristos asupra morții. Așadar, erau concludente două atitudini diametral opuse ale oamenilor în fața evenimentului Floriilor: una aceea sinceră și pornită spontan  din adâncul inimilor lor, aceea a mulțimii impresionate de puterea minunată a lui Iisus Hristos, dar, și de prezența Lui fizică copleșitoare în mijlocul lor, și, alta, a celor puțini, dar, influenți: fariseii și cărturarii, care s-au întristat văzând atitudinea oamenilor față de Hristos Domnul și care nu mai aveau în sufletul lor simțăminte de bucurie, speranță și lumină. Această dublă și contradictorie atitudine a fost cât se poate de clară și de evidentă, fiind redată în mod relevant de Sfintele Evanghelii.

    În același timp, învierea lui Lazăr a anticipat întreaga lucrare mântuitoare a Domnului, ce avea să se desfășoare pe parcursul întregii Săptămâni a Patimilor. Ea era o prefigurare a propriei Sale Învieri și a marii Sale biruințe peste toți și peste toate. În Ierusalim a răsunat glasul cel dumnezeiesc și răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. În Ierusalim începe drumul Pătimirilor Domnului, cu întreg cortegiul lor de suferințe și de slăbiciuni omenești.    

     Prin Pătimirile, Moartea, Învierea și Înălțarea Sa, Mântuitorul străbate cerurile și intră triumfal, și ca Om, în comuniunea veșnică a Preasfintei Treimi, în Împărăția veșnică a Acesteia, numită în cartea Apocalipsei „Ierusalimul cel nou”(Apocalipsa 21, 2). Ierusalimul cel ceresc în care a intrat Domnul este simbolizat de fiecare biserică pictată și sfințită, unde se adună credincioșii spre a deveni cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Pentru aceasta, și ei trebuie să parcurgă drumul pelerinajului, împreună cu Iisus, așa cum au făcut copiii și iudeii iubitori de Hristos, ieșindu-I în întâmpinarea Sa cu ramuri de finic și cu o mare bucurie, cântându-I: „Osana ! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”( Ioan 12, 13). În același timp, Hristos cel intrat în Ierusalim dorește să transforme sufletele oamenilor din locașuri ale tristeții și întristării, ale dezamăgirilor și ale lipsei de speranță, în locașuri ale bucuriei și nădejdii, care izvorăsc neîncetat din Iisus Hristos, Care dorește să ofere permanent ucenicilor Săi bucuria aceea, pe care nimeni și nimic nu o va putea lua de la ei. Deși creștinătatea va intra după Duminica Floriilor în săptămâna Pătimirilor Domnului, ea trebuie să se înarmeze cu bucuria și speranța, că Cel Care a intrat triumfal în Ierusalim, va intra tot triumfal în întunericul răului și al morții și va deschide pentru toți „ușa” bucuriei și a speranței. 

      Sărbătorind Intrarea lui Iisus în Ierusalim sau Floriile fiecare credincios se simte invitat prin chemarea praznicului, de a ieși în întâmpinarea lui Iisus pentru a-I aduce prinosul de credință, iubire și slujire Celui care ne-a oferit garanția Învierii, prin readucerea la viață a prietenului Său Lazăr. În același timp, Mântuitorul ne-a oferit mărturia vie, că prin El am fost urcați cu toții în casa Tatălui ceresc, în Ierusalimul de sus, unde sunt așteptați să ajungă toți ucenicii Lui, pentru a se bucura împreună cu Mielul lui Dumnezeu, Cel Care ridică păcatele lumii (cf. Ioan 1, 29). Urmându-L pe Domnul pe drumul crucii Sale, credincioșii trebuie să se răstignească și ei împreună cu Hristos, biruind propriul lor egoism, răutate, violență, tristețe și disperare, pentru ca El să trăiască în ei (cf. Galateni 2, 20) și să intre întru bucuria cea negrăită a biruinței Sale.  

 

 Pr. Ioan TULCAN