25 aprilie 2014

Credinţa în Dumnezeu - o necesitate pentru om

   Articol scris de părintele Ioan Tulcan şi publicat în săptămânalul “Calea mântuirii”

   Problema credinţei a generat de-a lungul timpului dezbateri, confruntări, uneori ideologice şi înverşunate, afirmându-se, că problema credinţei este una care nu ar mai trebui să-l preocupe pe omul contemporan, deoarece ea ar aparţine unor timpuri depăşite, ţinând mai mult de epoci istorice puţin dezvoltate, când omul din pricina subdezvoltării sale recurgea la forme de raportare religioasă, afişând credinţa în zei sau divinităţi imaginate de el. În acest sens sunt unii până astăzi care afirmă, că valoarea credinţei este strict determinată de subdezvoltarea omului şi a societăţii. Implicit se afirmă că atunci când omul şi societatea va parcurge un drum al dezvoltării lor pe multiple planuri, atunci nu vor mai avea nevoie de credinţă.

   În realitate, toţi aceştia ignoră deliberat faptul că fenomenul credinţei nu depinde întru totul de progresul cultural sau material al omului sau al societăţii umane, ci acesta este mult mai profund decât sunt dispuşi să ad¬mită aceştia. El ţine de însăşi structura intimă a omului, pe de o parte, precum şi de însuşi obiectul credinţei - Dumnezeu - pe de altă parte. Adică, fiinţa umană nu poate fi redusă la procesele fizice şi chimice, care se derulează în trupul lui, ci omul este mult mai mult decât suma acestor procese care au loc în fiinţa sa. Iar acest mult mai mult îi dă omului specificitate, valoare şi demnitate. Astfel, putem vorbi de fiinţa spirituală a omului, iar în spiritualitatea lui un loc aparte îl are capacitatea acestuia de a fi conştient de sine şi de a se raporta la lucrurile sau realităţile de dincolo de el, care-l confirmă în existenţă, îl îmbogăţesc şi îl ajută să se împlinească în mod firesc şi plenar.

   În această calitate a omului de fiinţă spirituală trebuie să abordăm realitatea existenţei lui Dumnezeu şi legată de aceasta, problema credinţei, care apare, astfel, ca o necesitate logică a minţii omului, ca un fel de postulat al minţii sănătoase. Descartes spunea în acest sens următoarele: „Existenţa lui Dumnezeu este mai siguri decât toate teoremele geometriei”. Întrucât existenţa lui Dumnezeu este o certitudine şi realitatea omului este tot o certitudine, ceea ce înseamnă că şi credinţa în Dumnezeu trebuie să rămână o certitudine fi o necesitate pentru om.

   Ca atare, credinţa în Dumnezeu reorientează viaţa omului spre valorile autentice şi perene, îl ajută să discearnă lucrările esenţiale de cele periferice, secundare, să iasă dintr-o anu¬mită lipsă de sens şi de raţiune a vieţii, intrând într-o reală şi autentică raţionalitate, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, omul necredincios şi stăpânit de stihiile lumii este un om iraţional, absurd. Numai prin legătura de iubire şi comuniune cu Dumnezeu, omul dobândeşte adevărata raţionalitate, uzând în mod firesc de raţiunea sa, ca dar al lui Dumnezeu primit prin actul creaţiei. Prin credinţă raţiunea se luminează şi îşi lărgeşte orizontul cunoaşterii. Deci, credinţa nu îngustează puterea de cunoaştere a omului, ci, dimpotrivă, o adânceşte şi o extinde până la poarta Dumnezeirii. Prin urmare, credinţa este departe de a se îndrepta împotriva omului şi a capacităţii sale de cunoaştere; dimpotrivă, ea îi conferă acestuia adevărata menire, frumuseţe spirituală şi îl responsabilizează atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor.

   Aşadar, credinţa nu este o simplă euforie de moment sau un ornament neglijabil al vieţii omului, ci ea îi adânceşte viaţa, îi conferă sens înalt şi îl proiectează pe orbita transcendenţei, Omul cu adevărat credincios este cel mai demn şi mai frumos, din punct de vedere spiritual, este altfel spus, omul frumos, care înfrumuseţează totul în jurul său, atrăgând toate în legătură cu Dumnezeu - bucuria şi frumuseţea cea negrăită.

   Din acest punct de vedere, ne putem explica de ce lumea de astăzi este atât de urâtă, de dezechilibrată, de marcată de ură, de lăcomie şi de egoism, pentru că este o lume care face mari eforturi de a ieşi din sfera de lumină, putere şi frumuseţe a Dumnezeului - Iubire. Iar, în afara lui Dumnezeu nu poate fi decât pustiu şi întuneric spiritual, lipsă de orizont şi de sens, nu mai rămâne decât o lume a absurdului, după expresia lui Eugen Ionescu.

   Vindecarea lumii de astăzi nu va fi posibilă numai prin eforturi şi inteligenţă umană autonomă, ci la toate acestea trebuie să se adauge puterea credinţei, ca valoare spirituală, care preface sufletul omenesc şi îl îndreaptă spre adevărata menire a omului şi a lumii, configurându-l sub razele harului de sus, ca să rodească fructele vieţii celei vremelnice şi veşnice.