31 decembrie 2016

Anul Nou și importanța înțelegerii și a sfințirii timpului

    Din nou, întreaga umanitate se află în pragul Noului An sau chiar a pășit deja în primele zile ale celui Nou, cu o deosebită emoție, pentru unii, cu îngrijorare sau cu temere pentru alții. Dar, indiferent de simțământul pe care l-au avut oamenii în preajma intrării în Noul An  - 2017 – creștinii trebuie să privească cu speranță spre viitor, dar, nu mai puțin, ei nu trebuie să intre în cel Nou într-o stare de indiferență, de insensibilitate, de monotonie și de plictiseală, ci într-o stare de trezvie sufletească, de emoție creatoare și de multă responsabilitate pentru timpul ce stă înainte. În acest sens, Biserica veghează pașii oamenilor, pentru ca trecerea peste ani, adică, părăsirea Anului Vechi și pășirea în cel Nou, să aibă loc în mod firesc, cu bucurie, cu lumină  și cu dorința de a face binele, însoțind în acest sens pe fiii ei duhovnicești cu rugăciunea și cu călăuzirea ei binecuvântată.

    Așadar, la trecerea în Noul An, Biserica se roagă pentru toți membrii ei, și chiar pentru lumea întreagă, pentru ca Dumnezeu „să binecuvinteze începutul și curgerea anului ce a început, cu harul iubirii Sale de oameni și să ne dăruiască vremuri de pace și bună liniște văzduhului și viață fără de păcate, cu sănătate și îmbelșugare”. De asemenea, este important, ca toți credincioșii să fie înnoiți în Noul An prin duhul dumnezeiesc  cel drept și El „să ne întărească în dreapta credință și să ne facă grabnici spre lucrarea faptelor bune și spre împlinirea tuturor poruniclor Sale”(vezi: Slujba Învierii. Carte de Tedeum, București 1998, p. 175 -176).  

    Pentru ca acest lucru de maturitate spirituală să se întâmple, creștinii trebuie să-și rememoreze semnificațiile timpului; ei trebuie să ajungă la o înțelegere creștinească a lui și apoi, să purceadă la valorificarea lui nu numai într-un sens material și al trăirilor imediate, mijlocite de simțuri, ci trebuie să vadă în ce măsură timpul este o realitate sau o categorie filosofică oarecare, cu o legătură directă cu existența omului și a împlinirii menirii lui pe pământ. În viziunea Bisericii, întemeiată pe Revelația lui Dumnezeu, timpul nu este o realitate autonomă la modul absolut, ci este ceva, care a apărut din voia cea bună și sfântă a lui Dumnezeu, prin acea expresie biblică: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1, 1).

   Începutul creației însăși reprezintă și începutul timpului. Astfel, timpul este în voia lui Dumnezeu sau în „mâna Lui”, Care îl poate activa atunci când dorește El. Aceasta înseamnă, că timpul este legat de veșnicia lui Dumnezeu și nu împotriva acestei veșnicii. „Timpul nu e ceva contrar eternității, o cădere din eternitate, dar, nici o eternitate în desfășurare. Eternitatea dumnezeiască, ca viață în plenitudine, ca dialog al iubirii eterne și desăvârșite între subiecte care sunt perfect interioare unul altuia, poartă în ea posibilitatea timpului, iar, timpul, posibilitatea împărtășirii de eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har ”(Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1978, vol. I. p. 177). În felul acesta, timpul este, într-un fel, călăuzit de eternitate, sau, altfel spus, își află împlinirea lui supremă, atunci când este văzut și activat în direcția eternității.

    Destinul sau scopul ultim al întregii creații, și, cu deosebită accentuare, al omului, este acela de a se împărtăși de veșnicia lui Dumnezeu, prin parcurgerea sau suportarea timpului, dar, această suportare a timpului este înțeleasă ca efort continuu, în vederea împărtășirii din veșnicia lui Dumnezeu, cu ajutorul harului Său. Deci, prin har, ca energie sfințitoare, ce vine de la Dumnezeu, oamenii credincioși se împărtășesc de veșnicia lui Dumnezeu. În mod excepțional, sfinții au fost aceia, care au „gustat” din eternitatea lui Dumnezeu, punând timpul vieții lor în legătură permanentă cu Dumnezeu. Pentru ei, timpul s-a transfigurat încă de aici, de pe pământ, sub razele luminoase și calde ale Duhului dumnezeiesc.

    În această lumină, Biserica dorește să însoțească mădularele ei prin timpul Noului An. Dorința Bisericii în acest sens, trebuie să întâlnească dorința oamenilor, care să folosească timpul nu într-un mod îngust și egoist, ci, deschizând timpul, în sus, spre veșnicia dumnezeiască. Acest lucru este posibil în măsura în care oamenii conștientizează menirea lor existențială, care nu este aceea, de a se lăsa înghițiți de timp, ci de a deschide timpul, spre veșnicie, punându-se în legătură cu Dumnezeu Cel veșnic. Iar, punerea în legătură cu Dumnezeu are loc la fiecare rugăciune personală a credinciosului, făcută cu credință și cu dragoste, și, mai ales, participând la viața de rugăciune și de credință a Bisericii. În aceasta, credincioșii fac împreună experiența veșniciei, prin slujbele ei, și, îndeosebi, prin Sfânta Liturghie, când Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh coboară în mijlocul oamenilor, făcându-i părtași la manifestarea acestei Împărății.

    În timpurile pe care omenirea le trăiește astăzi, este de importanță majoră evaluarea timpului, înțelegerea lui și folosirea lui nu numai pentru a dobândi cele necesare vieții pământești, ci, în egală măsură, în direcția dobândirii veșniciei lui Dumnezeu sau pentru a fi în comuniune de viață și de iubire cu Dumnezeu și cu veșnicia Lui. În aceasta constă, de fapt, adevărata fericire a omului pe pământ. Aceasta, deoarece timpul devine un dar de la Dumnezeu, pentru ca prin iubire, rugăciune, faptă bună și solidaritate, oamenii să devină, încă de pe pământ, cetățeni ai Patriei cerești veșnice.

Pr. Ioan TULCAN